De ce este legal ca politicienii să fie atât de proști? Și mincinoși!
Trăim într-o societate în care, pentru aproape orice profesie, există criterii de competență, evaluări, responsabilități și consecințe. Pentru a deveni medic trebuie să înveți ani de zile. Pentru a deveni profesor trebuie să demonstrezi că ai pregătirea necesară. Pentru a conduce o instituție sau o companie există cerințe și răspunderi.
Dar când vine vorba despre politică, pare că regulile se schimbă radical.
Cum este posibil ca oameni care nu reușesc să lege două idei coerente, care mint fără să clipească, care își contrazic propriile declarații de la o zi la alta și care nu par să înțeleagă nici măcar problemele pe care pretind că le rezolvă să ajungă să conducă destinele a milioane de oameni?
De ce minciuna nu descalifică?
De ce incompetența nu produce automat consecințe?
De ce promisiunile încălcate nu au un preț politic real?
Și, mai ales, de ce cetățeanul trebuie să suporte consecințele greșelilor unor oameni care rareori răspund pentru ele?
Oare democrația înseamnă dreptul de a candida, indiferent de câtă competență, integritate sau responsabilitate ai? Sau am ajuns să confundăm libertatea de a alege cu obligația de a tolera impostura?
Poate că problema nu este doar că avem politicieni slabi. Poate că problema supremă este că am construit un sistem în care prostia, minciuna și lipsa de caracter nu sunt obstacole în calea puterii, ci uneori chiar instrumente pentru a o obține.
Politica- meseria în care nu trebuie să demonstrezi că te pricepi.
Să facem un exercițiu de imaginație.
Dacă vrei să devii medic, trebuie să studiezi ani întregi. Dacă vrei să fii profesor, ai nevoie de pregătire. Dacă vrei să conduci un autobuz, trebuie să demonstrezi că știi să-l conduci și că nu pui viețile oamenilor în pericol.
Dar dacă vrei să conduci o țară?
Ei bine, pare că lucrurile devin mult mai simple. Ai nevoie de un partid, de suficientă vizibilitate, de o echipă de campanie, de câteva promisiuni bine ambalate și, dacă se poate, de o memorie foarte scurtă atunci când vine vorba despre propriile declarații.
Nu este obligatoriu să fii competent. Nu este obligatoriu să ai soluții. Nu este obligatoriu nici măcar să înțelegi pe deplin problemele despre care vorbești.
Este suficient să vorbești convingător despre ele.
Iar dacă nu știi răspunsul, nu-i nicio tragedie. Schimbi subiectul, dai vina pe predecesori sau organizezi o conferință de presă.
În campaniile electorale, politicienii descoperă brusc că le pasă de oameni.
Cetățeanul devine prioritate națională. Pensionarul devine simbolul demnității. Tinerii sunt viitorul țării. Salariile vor crește, spitalele se vor moderniza, școlile vor deveni performante, economia va înflori, iar corupția va fi combătută până la ultimul corupt.
Aplauze, zâmbete, fotografii și promisiuni.
După alegeri, însă, apare o mică problemă tehnică: realitatea.
Brusc, nu mai sunt bani. Nu mai sunt condiții. Nu mai este momentul potrivit. Nu se poate. Nu depinde de noi. Moștenirea este grea. Situația este complicată.
Interesant este că, înainte de alegeri, toate problemele aveau soluții. După alegeri, toate soluțiile au probleme.
Și atunci mă întreb: dacă un cetățean minte într-un CV pentru a obține un loc de muncă, este sancționat. Dacă un angajat își falsifică rezultatele, poate fi concediat. Dacă un om de afaceri își înșală clienții, poate ajunge în instanță.
Dar când un politician își construiește cariera pe promisiuni despre care știe că nu le poate respecta, unde se termină libertatea de exprimare și unde începe responsabilitatea?
De ce, în politică, competența este opțională, iar aroganță este obligatorie.
Am observat un fenomen fascinant în politică: cu cât unii oameni știu mai puțin, cu atât par mai siguri că au dreptate.
Întrebările incomode îi deranjează. Critica îi ofensează. Jurnaliștii care insistă devin incomozi. Cetățenii care cer explicații sunt considerați manipulați, rău intenționați sau incapabili să înțeleagă complexitatea guvernării.
Niciodată nu este vina lor.
Ei nu greșesc. Ei sunt interpretați greșit.
Nu mint. Sunt scoși din context.
Nu sunt incompetenți. Sunt victimele unor circumstanțe nefavorabile.
Iar dacă toate argumentele se termină, mai există o armă politică redutabilă: aroganța.
Pentru că nimic nu este mai liniștitor decât să vezi un om care nu știe să rezolve o problemă explicându-ți, cu un aer superior, că tu nu înțelegi problema.
Aici trebuie să fim corecți: democrația nu poate și nu trebuie să interzică oamenilor să candideze doar pentru că cineva îi consideră proști.
Nu există un aparat oficial care să măsoare inteligența unui candidat. Și nici nu ar trebui să existe unul care să decidă cine are voie să gândească și cine nu.
Democrația înseamnă dreptul de a alege, dar și libertatea de a critica, de a cere explicații și de a sancționa politic.
Problema apare atunci când votul devine un cec în alb, iar alegerea unui om într-o funcție publică este interpretată ca o permisiune de a face orice.
Nu! Votul nu este o absolvire de responsabilitate.
Un mandat nu este o coroană. O funcție publică nu este o proprietate personală. Iar cetățenii nu devin subordonații celui pe care l-au ales.
Politicienii sunt angajați temporari ai interesului public. Ar fi bine să nu uite asta.
Și acum vine partea care s-ar putea să deranjeze și mai mult.
Este comod să dăm vina exclusiv pe politicieni. Este simplu să-i numim mincinoși, incompetenți, aroganți și lipsiți de caracter.
Dar cine îi votează? Cine le distribuie discursurile fără să le verifice? Cine le iartă orice doar pentru că poartă culoarea politică preferată? Cine transformă un politician într-un idol și orice critică la adresa lui într-un atac personal?
Noi.
Uneori, alegătorul nu mai caută adevărul. Caută confirmarea propriilor convingeri.
Nu mai judecă faptele. Judecă după tabără.
Dacă politicianul meu minte, sigur are un motiv bun. Dacă politicianul celuilalt minte, este un infractor moral.
Dacă al meu greșește, este o eroare omenească. Dacă al tău greșește, este dovada că nu are ce căuta acolo.
Așa ajungem să avem o politică în care adevărul nu mai contează atât de mult cât contează cine îl rostește.
Și poate că aici începe adevărata noastră problemă.
De ce nu există o fișă de evaluare pentru cei care ne conduc?
Nu cerem politicieni geniali. Nu cerem oameni fără greșeală. Nu cerem miracole.
Cerem lucruri elementare:
- Să știe despre ce vorbesc.
- Să nu mintă cu bună știință.
- Să-și recunoască greșelile.
- Să explice ce fac cu banii publici.
- Să respecte legea.
- Să răspundă pentru deciziile lor.
- Să înțeleagă că puterea este o responsabilitate, nu un privilegiu personal.
De ce aceste lucruri par uneori cerințe extraordinare?
De ce acceptăm de la cei care ne conduc un nivel de responsabilitate pe care nu l-am accepta nici măcar de la un angajat obișnuit?
Și de ce, după fiecare eșec, suntem invitați să avem răbdare, să înțelegem contextul și să mai acordăm o șansă?
Câte șanse poate primi un om plătit din banii publici pentru a-și face treaba?
Să ne imaginăm că fiecare dintre noi și-ar face meseria așa cum unii politicieni își exercită funcțiile.
Un chirurg ar intra în sala de operație fără să știe ce are de făcut, dar ar ține un discurs despre importanța sănătății.
Un profesor nu ar cunoaște materia, dar ar da vina pe elevi pentru rezultatele slabe.
Un șofer de autobuz ar rata toate stațiile, dar ar explica pasagerilor că traseul este complicat și că problemele au fost moștenite.
Un contabil ar pierde banii firmei, dar ar cere înțelegere și încă un mandat.
Cât timp ar rezista acești oameni în funcțiile lor?
Probabil foarte puțin.
Atunci de ce, când vine vorba despre cei care administrează bugetele, instituțiile și viitorul unei țări, standardele noastre devin brusc atât de generoase?
Să fie foarte clar: nimeni nu poate fi pedepsit pentru că nu este suficient de inteligent. Nici democrația nu poate garanta că fiecare ales va fi un geniu.
Dar există o diferență uriașă între a nu ști și a pretinde că știi, între a greși și a refuza să-ți asumi greșeala, între a avea o opinie și a manipula deliberat milioane de oameni.
Nu putem legifera inteligența. Nu putem obliga caracterul prin decret. Dar putem cere transparență, competență, integritate și mecanisme reale de răspundere.
Iar politicienilor care cred că funcția îi face superiori cetățenilor le-aș aminti un lucru simplu:
Nu sunteți proprietarii țării. Nu sunteți stăpânii oamenilor. Nu sunteți indispensabili.
Sunteți acolo pentru că, la un moment dat, niște cetățeni au avut încredere în voi.
Și încrederea nu este un drept pe viață. Se câștigă, se păstrează și, mai ales, se poate pierde.
Așadar, întrebarea supremă nu este doar de ce este legal ca politicienii să fie atât de proști și mincinoși.
Întrebarea cu adevărat dureroasă este:
De ce noi, cetățenii, am ajuns să toleram ca această situație să devină normalitate?
Pentru că, până la urmă, un politician poate să mintă o dată, de două ori sau de zece ori.
Dar dacă noi continuăm să-l credem, să-l scuzăm și să-l recompensăm cu votul nostru, poate că ar trebui să ne punem și o altă întrebare:
CINE PE CINE PĂCĂLEȘTE, DE FAPT?